[sociallocker id=”4950″]

Jim Carrey

Actor, 51 de ani, Santa Monica

Inregistrat de catre Robin Lynch. Fotograf Dan Uinterc

Atunci cand trebuie sa dau un  interviu  sunt foarte nervos. Ma gandesc “Oh, la naiba, dar ce altceva sa-i spun?” Serios, despre furgon am spus deja, despre tatal meu la fel, am povestit despre toate. Dupa a cincea sau a sasea intrebare sunt tentat sa inventez ceva nou si sunt nevoit sa fac un efort teribil ca sa ma abtin de la prostii.

Regulile mele de viata? In primul rand, amintiti-va ca daca sunteti bantuit de sentimentul: “Viata nu merge asa cum trebuie, eu nu fac ceea ce trebuie”, toti isi vor sterge picioarele de tine. In al doilea rand, nu fiti prea serios. Cand agentul meu, avocatul meu si doi manageri au vorbit despre onorariul meu pentru “The Cable Guy” – asta se intampla la mine acasa, am comunicat cu cealalta parte la telefon prin speaker si am fost cu totii imbracati in halate albe flausate. Viva la Ace Ventura!

Comediantul nu este obligat sa schimbe lumea cu arta sa, dar el poate face viata mai suportabila. Inainte  sa se fi miscat cariera mea din punctul mort, 15 ani am tinut discursuri in cluburi de comedie. Noaptea, ma zvarcoleam in pat si ma gandeam la psihologia publicului, incercand sa-mi dau seama de nevoile oamenilor. Si cred ca mi-am dat seama unde este ascuns iepurele. Stiu cum sa fac in asa fel incat oamenii sa uite de tot cateva ore si sa se distreze cum trebuie. Eu ii ajut sa se relaxeze. Uneori, sunt ca un plasture pe rana si uneori munca mea este o mica contributie la vindecarea ranii.

Cele mai bune zile ale vietii noastre sunt de multe ori, in acelasi timp, cele mai dificile. Cand am jucat pe Ace Ventura, a fost cel mai fericit moment din viata mea. In acelasi timp, a fost si cel mai dificil: am inceput sa am probleme cu sotia. Intr-un fel, am fost salvat de profesia mea de comedian. M-a salvat modul meu de a privi viata cu umor – vadeam suferinta prin toata grosimea situatiei. Unii spun ca umorul este de fapt furia, care este reprimata inconstient in durere. Unele dintre cele mai bune scene de comedie din viata mea le-am jucat in momentele cand ma certam cu sotia, cand mi-a fost foarte rau.

Asta-i drept. Familia mea a cazut in partea de jos a societatii, atunci cand am avut saisprezece ani. Noi, copiii am fost nevoiti sa mergem la munca. Am devenit o „echipa-familie” de curatenie – curatam toaletele de par pubian. Am urat intreaga lume. Am fost speriat si suparat de ceea ce viata a facut cu tatal meu. Dar despre copilarie si tinerete imi este anost sa povestesc.

In nici un caz nu pot viziona filmele altor oameni – unde nu am jucat. Daca merg la un film, dupa ma gandesc: “In aceste doua ore petrecute la film, probabil ca as fi inventat ceva obraznic, ceva ce inca nu sa intamplat pe ecran”. Mor de ciuda, din cauza timpului cheltuit!

Puteti sa nu credeti, dar in copilarie am fost dureros de timid. O astfel de „timidanie” cum am fost eu, pamantului nu i-a mai fost dat sa vada. Cu mine, nimeni – vorbesc serios, nimeni – nu vorbea. “Cine e Jim? Da, e un nebun, intelegi? Da-l dracului.” Si apoi mi-am dat seama: acest comportament de clovn pe care-l exersam la domiciliu putea fi de folos la scoala. Imi amintesc foarte bine cand am incercat pentru prima oara: am venit la scoala si am inceput sa cad pe scari. Toti in jur au explodat de ras. Am fost “Jim-prostolanul” si am devenit “Jim, desigur, un prostolan, dar amuzant!” Acesta si a fost inceputul sfarsitului.

Nu e usor sa incepi primul sa vorbesti cu femeile. Tu poti sa improvizezi in fata camerei, poti fi un suvoi de idei geniale, dar atunci cand trebuie sa faci cativa pasi si sa spui: “Buna ziua, imi place de dumneavoastra. Veti fi de acord, daca va invit la o cina…” este cu totul alta problema. Intotdeauna imi tremura genunchii. Uneori invingi frica, iar alteori nu-ti iese. Dar nu ma invinuiesc pentru asta. Ma gandesc ca nu vreau sa ma transform intr-un tip pe care il doare intr-un loc de toti, care se poate duce la orice femeie, spunand: “Salut, papusa”. Nu, eu nu as fi de acord sa devin un tip ca asta.

Iubesc muzica. Toata viata mea am iubit-o, inca din copilarie. Tatal meu a fost clarinetist si saxofonist, iar acasa intotdeauna suna muzica big-band. Fiica mea este, de asemenea, un adevarat fan aljazz-ului. Cand vine la mine in vizita, pune Miles Davis. Are numai optsprezece ani, dar la jazz se pricepe mai bine decat mine. Cand venea la mine in New York, ne duceam la “Lennox-Lange” in Harlem, priveam muzicienii de jazz, ce cantau live si era minunat. Am fost in stare sa fac pentru ea, ceea ce a facut odata pentru mine tatal meu: eram pasionat de stand-up comedy si tatal meu ma ducea la “Yuk-Yuks” de pe Church Street.

In “Yuk-Yukse” a fost primul meu progres pe scena. Inca imi amintesc foarte bine. Locatia a fost teribila: doua piste de bowling si in fata lor – o scena. Publicul a fost avansat: baieti cu pulover pe gat, reprezentanti ai inteligentei. Cea mai mare placere pentru ei era atunci cand pe scena iesea un prost. Am iesit pe scena dupa un tip care le spunea glume despre Hitler. Si apoi iata, ies pe scena intr-un costum de poliester de culoare galbena (mama a sugerat) si incep sa joc repertoriul lui Sammy Davis Jr. Nu stiu de ce nu m-au placut. In orice caz, administratiei clubului, evident, nu-i place de Sammy Davis Junior. Eiii, imediat in spatele scenei au pus sa cante bucata din cantecul lui Jesus Christ Superstar, unde canta: “Rastigneste-L! Rastigneste-L!” Inginerul de sunete facea smecherii cu microfonul meu, facand tot felul de efecte de sunet. Mediatorul spectacolului, din spatele scenei, murmura in propriul microfon: “Asta e plictiseala, ce plictiseala”. Dupa asta, doi ani, nu am putut sa progresez si sa tin discursuri ca actor de comedie stand-up – nu m-am putut forta.

Care este sursa de inspiratie? Preiau o multime de lucruri din comportamentul animalelor. Cand am fost un actor tanar, cu mine traia un motan cu excentricitati mari. Uneori, urechile lui parca plecau in partea din spate – asta era un semn ca mai are doar un pic ca sa faca o obraznicie. Intr-o zi, uitandu-ma la pisica, dintr-o data mi s-a aprins un beculet: “aham, asta e ceea ce trebuie sa fac!” Sa las publicului senzatia ca voi incepe sa urc pe perdele, ca voi face ceva nebunesc.

Toata viata mea am crezut in miracole. Nu stiu daca acestea apar in realitate sau cel putin asa pare din cauza credintei. Dar cred ca ele sunt esenta credintei. Daca tu crezi ca poti face orice, creste si rata de succes. In clasa a doua, aveam o noua profesoara- irlandeza. Ea mi-a spus: “Daca ma rog la fecioara Maria si cer ceva, ea imi va da tot ce am cerut”. Am venit acasa in acea zi si m-am rugat fecioarei Maria. Am cerut o bicicleta “Mustang”. Tatal, din cauza saraciei, nu a putut sa-mi cumpere o bicicleta si toti prietenii mei aveau “Mustang”. Doua saptamani mai tarziu, am venit acasa de la scoala, trecand din camera de zi in dormitor. Fratele meu a intrat in dormitorul meu si mi-a zis: “De ce stai aici? Ai vazut ce avem in bucatarie? “A fost Mustangul meu. Am castigat o bicicleta verde “Mustang” in loteria pentru cumparatori, chiar daca nu am participat si nu am trimis cupoane!

In scoala noastra a fost un alt mare profesor. Eu inca nu i-am multumit public pentru tot ceea ce a facut pentru mine. Numele ei este Lucy Dervetis si ea ne-a predat versurile “The Beatles”. Serios: “Tema din lectia de azi este Eleanor Rigby”. Noi analizam texte de la inceput pana la sfarsit, discutam despre ceea ce ar putea insemna fiecare cuvant pentru a obtine un subtext cu dublu sens – a fost groaznic de frumos. Si Lucy Dervetis a facut astfel ca sa nu fiu obraznic la ore, facand sa emit energia la sfarsitul zilei de scoala, in timpul unui spectacol. Ea mi-a spus: “Daca te vei comporta frumos si nu vei deranja pe altii, la sfarsitul ultimei lectii, dupa ce faci tema, eu iti voi da cincisprezece minute- ACTIONEAZA!” Ma descurcam cu tema si in loc de a distrage atentia colegilor, compuneam insusi repertoriu, ma gandeam cum sa fac ca profesoara sa rada din ce in ce mai tare. Apropo, Lucy Dervetis a confiscat de la mine cateva portrete, creatiile mele. Caricaturile pe care le-am facut cand stateam la randul din spate. Multi ani mai tarziu, cand am devenit faimos, mi le-a returnat prin posta.

La mine, nu e viata, ci visul unui nebun. Uneori, totul se muta in prostie adevarata, serios. Recent,  in vizita la mine a fost George Martin (producator Beatles). Am vorbit cu el trei ore. Nu te poti obisnui cu asa ceva . El este foarte modest. A venit, mi-a strans mana si a spus: “Sunt onorat sa va cunosc” si i-am spus, “Mintiti de ingheata apele! La naiba, vorbiti serios?”

Partea opusa a faimei? Nu poti fura din supermarket-uri, chiar daca vrei asta foarte tare.

Daca joc prea multe roluri dramatice, devin groaznic de serios. Daca sunt prea multe roluri de comedie? Devine plictisitor. Incep sa ma gandesc la ce altceva sa fac. Pentru mine, e mai bine sa fiu cunoscut ca un om de mister, care isi asuma rolurile in care nimeni nici nu se asteapta sa ma vada.Vreau ca filmele mele sa fie aproape de oameni. Eu sunt un om, am cu o piele subtire si daca asta se simte in filmele mele, eu sunt mandru de ele.

Multi dintre noi au rude nebune, iar unii dintre noi in ochii rudelor suntem insine niste nebuni.

Sa te uiti in trecut este foarte interesant. Vreau sa spun ca te uiti inapoi si acolo e o nebunie totala, o ciuma.  Probabil ca de atunci nimic nu s-a schimbat radical.

[/sociallocker]