Lumanarea ardea – O poveste uimitoare despre viitorul nostru fara carti si fara dragostea fata de citit. Care este ultima carte pe care ati citit-o? Cand ati citit-o? Nu avem timp sa citim, sa gandim, sa dam frau liber imaginatiei, sa ne bucuram de limba noastra, de istoria noastra. Tot amanam pe mai tarziu. Ce ar fi sa ne imaginam ce se va intampla cand ritmul alert al vietii si progresul vor duce la faptul ca literatura va inceta sa fie necesara, va muri si va ramane doar in inimile oamenilor devotati si anacronici?

Mike Galprin a scris povestirea “Lumanarea ardea”  in care descrie o situatie similara. Lecturati, va rog, iar seara, dupa munca, apropiati-va de raftul cu carti, alegeti ceva interesant si cititi.

Telefonul a sunat chiar cand Andrei Petrovici si-a pierdut orice speranta.

–          Buna ziua, sun in legatura cu anuntul. Dati meditatii de literatura?

Andrei Petrovici s-a uitat mai atent la ecranul videofonului. Un barbat de aproximativ 30 de ani. Imbracat elegant – la costum si cravata. Zambeste, dar are ochii tristi. Lui Andrei Petrovici ii tresare inima. A pus anuntul pe internet mai mult din obisnuinta. Timp de 10 ani au fost 6 telefoane: trei au gresit numarul, doi erau agenti de asigurari, care munceau dupa vechiul obicei, iar unul a incurcat literatura cu ligatura.

–          D-dau ore, s-a balbait de emotie Andrei Petrovici, a-acasa. Va intereseaza literatura?

–          Ma intereseaza, a dat din cap interlocutorul. Ma numesc Maxim. Permiteti-mi sa aflu care sunt conditiile.

“Gratuit” – mai ca nu a zis Andrei Petrovici.

–          Se plateste pe ore, s-a chinuit sa zica. Pretul il putem negocia. Cand ati vrea sa incepem?

–          Eu… – interlocutorul a tacut.

–          Prima ora este gratuita, s-a grabit sa adauge Andrei Petrovici. Daca nu va va placea, puteti…

–          Haideti maine, a spus foarte ferm Maxim. Ora 10 dimineata e bine? La 9 duc copiii la scoala si pe urma sunt liber pana la doua.

–          Imi convine, s-a bucurat Andrei Petrovici. Notati adresa.

–          Spuneti-mi, o sa o retin.

In acea noapte Andrei Petrovici nu a putut inchide un ochi. S-a plimbat intr-o camera micuta, aproape o celula, nestiind unde sa-si ascunda mainile, care ii tremurau de emotie. Iata ca de 19 ani incoace traia pe o alocatie mizera. Din ziua in care l-au concediat.

–          Sunteti un specialist prea “ingust”, i-a spus atunci directorul liceului pentru copiii cu profil uman.  Va apreciem ca pe un specialist cu experienta, dar obiectul pe care-l predati – nu. Nu vreti sa va schimbati specializarea? Liceul ar putea sa va plateasca partial cursurile. Etica virtuala, bazele dreptului virtual, istoria robotehnicii – ati putea preda una din astea. Chiar si cinematograful este inca destul de popular. Nu i-a mai ramas mult nici lui, dar pentru veacul dumneavoastra… Cum credeti?

Andrei Petrovici a refuzat, ceea ce l-a facut sa regrete de multe ori pe urma. Un nou serviciu nu a reusit sa gaseasca, literatura ramasese doar in cateva institutii de invatamant. Ultimele biblioteci se inchisesera. Filologii se recalificasera fiecare in ce a apucat. Cativa ani a batut pragurile gimnaziilor, liceelor si scolilor, in special. Pe urma a incetat. Jumatate de an a mers la cursuri de recalificare. Cand a plecat sotia, a renuntat si la ele.

Economiile s-au terminat repede si Andrei Petrovici a fost nevoit sa stranga cureaua. Pe urma a vandut automobilul (vechi, dar de nadejde), un serviciu de portelan, ramas de la mama sa si alte lucruri. Iar mai apoi – lui Andrei Petrovici i se facea rau cand isi aducea aminte – a venit randul cartilor. Vechi, groase, de hartie, tot de la mama. Pentru raritati, colectionarii dadeau bani buni, asa ca Tolstoi l-a hranit o luna intreaga, Dostoievskii- 2 saptamani, Bunin – una si jumatate.

In consecinta, Andrei Petrovici a ramas cu vreo 50 de carti – cele mai iubite, citite de zeci de ori, cele de care nu se despartea: Eminescu, Hemingway, Marquez, Karl Marx, Brodsky, Pasternak… Cartile stateau in biblioteca, ocupand 4 rafturi si Andrei Petrovici le stergea de praf in fiecare zi.

“Daca acest tanar, Maxim – gandea haotic Adrei Petrovici, mergand nervos din perete in perete – daca el… poate voi reusi sa-mi rascumpar Balmont. Ori Murakami. Ori Amada.”

Fleacuri, intelegea Andrei Petrovici deodata. Nu este important daca voi reusi sa le rascumpar. El va putea transmite acel ceva, iata ce este mai important. Sa transmita! Sa transmita altora ceea ce stie si ce are.

Maxim a sunat la usa la ora 10 fix.

–          Treceti, s-a fastacit Andrei Petrovici. Asezati-va. Cu ce ati vrea sa incepem?

Maxim a ezitat si s-a asezat cu atentie pe marginea scaunului.

–          Cu ce considerati ca este nevoie. Vreau sa ma intelegeti, sunt profan. Total. Nimeni nu m-a invatat pana acum nimic.

–          Da-da, bineinteles, a dat din cap afirmativ Andrei Petrovici. Ca si ceilalti. In scolile generale, literatura nu se mai preda de vreo suta de ani.  Iar acum nici in cele speciale.

–          Nicaieri? – a intrebat incet Maxim.

–          Ma tem ca deja nicaieri. La sfarsitul secolului XX a inceput criza. Nu mai era timp pentru lectura. Mai intai copiii, pe urma ei s-au maturizat, si pe urma nici copiii lor nu au mai avut timp, mai ceva decat parintii. Au aparut alte placeri – in general virtuale. Jocuri. Diferire teste, questuri… Si, desigur, tehnica. Disciplinele tehnice au inceput sa ia locul celor umanitare. Cibernetica, mecanica cuantica si electrodinamica, fizica energiilor inalte. Iar literatura, istoria, geografia au trecut pe plan secundar. Mai ales literatura. Ma urmariti, Maxim?

–          Da, continuati, va rog.

–       In secolul al XXI-lea au incetat sa mai tipareasca carti, hartia a fost inlocuita de electronic. Si in varianta electronica, cererea pentru literatura scadea viguros, la fiecare generatie mai mult in comparatie cu precedenta. Ca urmare, a scazut numarul celor care se ocupau cu literatura, pe urma au incetat sa mai existe – au incetat sa mai scrie. Filologii s-au tinut cu un secol mai mult – datorita a ceea ce a fost scris timp de 20 de secole anterioare.

Andrei Petrovici a tacut, si-a sters cu mana fruntea transpirata.

–          Mi-e greu sa vorbesc despre asta, a spus el intr-un final. Sunt constient ca procesul este firesc. Literatura a murit pentru ca nu s-a adaptat progresului. Dar copiii, ma intelegeti… Copiii! Literatura era ceea ce forma mintile. Mai ales poezia. Pentru ca descoperea lumea interioara a omului, spiritualitatea sa. Copii cresc fara spiritualitate, iata ce este strasnic, iata ce este groaznic, Maxim!

–          Singur am ajuns la concluzia asta, Andrei Petrovici. Si de aceea m-am adresat dumneavoastra.

–          Aveti copii?

–          Da, a ezitat Maxim. Doi: Pavlik si Ana, de aceeasi varsta. Andrei Petrovici, mie imi trebuie numai baza. Literatura pot sa o gasesc si pe internet. Voi citi. Eu vreau sa stiu doar ce. Si pe ce sa pun accent. Ma veti invata?

–          Da, a spus cu tarie Andrei Petrovici. Va voi invata.

Maxim s-a ridicat, a incrucisat mainile la piept si a spus:

–          Pasternak, a spus el solemn, “viscolul a cuprins intregul pamant, in toate colturile. O lumanare ardea pe masa, o lumanare ardea…”

–          Vei veni maine, Maxim? – a intrebat Andrei Petrovici incercand sa-si ascunda tremurul din voce.

–          Cu siguranta. Numai ca… sunt administrator la o familie foarte instarita. Ma ocup de gospodarie, treburi, platesc facturile. Nu am un salariu foarte mare. Dar eu, Maxim a inconjurat cu privirea toata incaperea, pot sa aduc produse.  Unele lucruri, posibil, electrocasnice, in loc de plata. Va convine?

Andrei Petrovici a rosit fara sa vrea. Lui i-ar fi convenit si fara rasplata.

–          Desigur, Maxim, a spus el. Multumesc. Te astept maine.

A doua zi au inceput studiul.

–          Literatura nu este doar ceea ce este scris, a spus Andrei Petrovici, plimbandu-se prin camera.

–          Este de asemenea si cum este scris. Limba, Maxim, este acel instrument, de care s-au folosit mari scriitori si poeti. Asculta.

Maxim asculta concentrat. Parea ca incearca sa memoreze, sa invete discursul profesorului pe de rost.

–          Puskin, a spus Andrei Petrovici si a inceput sa recite. „Taurida”, „Anciar”, „Evghenii Oneghin”. Mihail Lermontov “Mtiri”. Coelho, Esenin, Bloc, Balmont, Twain, Gumiliov, Blaga, Voltaire.

Maxim asculta.

–          Nu ati obosit?  a intrebat Andrei Petrovici.

–          Nu, nu. Continuati, va rog.

Ziua s-a incheiat si a inceput una noua. Andrei Petrovici s-a dezmortit, s-a trezit din nou la viata, in care pe neasteptate a aparut un sens. Poezia a fost schimbata de proza. Pentru aceasta era necesar mai mult timp, dar Maxim s-a dovedit a fi un elev constiincios si recunoscator. Prindea din zbor. Andrei Petrovici nu inceta sa se minuneze cum Maxim incepea sa cunoasca literatura pe zi ce trece tot mai bine si mai bine.

Balzac, Hugo, Gide, Dostoievski, Turghenev, Bunin, Cuprin. Kraus, Hemingway, Babel, Remarque, Marquez, Moliere. Secolul al XVIII-lea, al XIX-lea, al XX-lea. Operele clasice, beletristica, operele stiintifico-fantastice, romanele de investigatie. Stevenson, Twain, Conan Doyle, Steinbeck, Strugatkii, Wagner, Japrisot.

Intr-o miercuri Maxim nu a mai venit. Andrei Petrovici s-a framantat toata dimineata in asteptare, incercand sa se convinga ca acesta nu a venit din cauza ca s-a imbolnavit. Nu putea, ii soptea vocea interioara insistenta si provocatoare. Scrupulosul si pedantul Maxim nu putea. Timp de un an jumatate nu a intarziat niciodata, nici macar un minut. Si acum nici macar nu a sunat. Pana seara, Andrei Petrovici nu si-a putut gasi locul, iar noaptea nu a inchis un ochi. La ora 10 dimineata, cand si-a dat seama ca Maxim nu vine nici astazi s-a dus la telefon.

–          Numarul este deconectat, a rasunat din receptor o voce mecanica.

Urmatoarele zile au trecut ca un cosmar. Nici macar acele carti, pe care le prefera, nu il puteau salva de dor si de sentimentul de inutilitate pe care il uitase timp de un an si jumatate. Ceva ii spunea sa sune la toate spitalele si morgile din oras. Si ce sa intrebe? Ori de cine sa intrebe? “Nu a ajuns un oarecare Maxim, aproximativ 30 de ani, imi cer scuze, numele nu il stiu. “

Andrei Petrovici a iesit afara, cand atmosfera din casa a devenit mult prea apasatoare.

–          A, Petrovici! l-a salutat batranul Nefedov, vecinul de jos. Demult nu ne-am mai vazut. De ce nu iesi? Ti-e rusine? Parca nu ai de ce.

–          In ce sens mi-e rusine? s-a grabit sa intrebe Andrei Petrovici.

–          Pai, ca pe asta al tau, care venea pe la tine, Nefedov si-a trecut cu dosul palmei pe gat. Ma tot gandeam, ce o fi fost in capul lui Petrovici sa se lege cu astfel de om la batranete.

–          Despre ce tot vorbiti acolo? Andrei Petrovici a simtit un fior rece trecand prin sira spinarii. Cu ce fel de om?

–          Este bine stiut cu ce fel. Eu pe hulubasii astia ii cunosc de la o posta. Treizeci de ani am lucrat cu d-astia.

–          Cu cine cu ei? Despre ce vorbiti? Nu va inteleg.

–          Tu chiar nu stii? Uita-te la stiri, despre asta se vorbeste peste tot.

Andrei Petrovici nu mai tine minte cum s-a ridicat cu liftul. A urcat pana la etajul 14. Cu mainile tremurande si-a scos cheile din buzunar. Din a cincea incercare a reusit sa deschida usa, s-a asezat in fata calculatorului, s-a conectat la internet si a citit stirile. Inima i-a incremenit de durere. In fotografie era Maxim, iar literele de sub aceasta ii dispareau inaintea ochilor.

“A fost prins de catre stapani in timp ce fura produse alimentare, articole vestimentare si tehnica electrocasnica. Robotul DRG-439K. Un defect al sistemului de operare. A declarat ca a ajuns, de unul singur, la concluzia ca in zilele noastre copii sunt lipsiti de spiritualitate si a decis ca va lupta pentru asta. De sine statator invata copiii materii care nu erau incluse in programa scolara. Extras din adresarea… De fapt utilizat… Societatea este ingrijorata de aparitia… Firma producatoare este gata sa suporte toate… Comisia special formata a conclus…”

Andrei Petrovici s-a ridicat. Cu picioarele ca de vata s-a indreptat spre bucatarie. A deschis dulapul. Pe raftul de jos se afla sticla de coniac primita de la Maxim ca rasplata pentru invatatura primita. Andrei Petrovici a deschis-o cu scopul de a bea. A cautat un pahar si din cauza ca nu l-a gasit a baut direct din sticla. A scapat sticla pe podea, a tusit si s-a lovit de perete. Genunchii i s-au inmuiat si s-a lasat greoi pe podea.

Toate lectiile au fost in zadar. In zadar. In tot acest timp el a invatat un robot.

O masina defecta, lipsita de suflet. A investit in ea tot ce avea. Tot ceea pentru ce merita sa traiesti. Tot pentru ceea ce mai traia.

Andrei Petrovici, trecand peste durerea de inima, s-a ridicat. S-a dus la fereastra si a tras jaluzelele. A deschis aragazul. A pornit toate ochiurile. Mai trebuia sa astepte jumatate de ora si gata.

Soneria l-a surprins la jumatatea drumului spre aragaz. Andrei Petrovici, inclestandu-si dintii s-a indreptat spre usa. In pragul usii stateau doi copii – un baietel de vreo 10 ani si o fetita cu vreun an-doi mai mica.

–          Dumneavoastra dati ore de literatura? l-a intrebat fetita uitandu-se spre dansul de dupa bretonul care ii tot cadea pe ochi.

–          Ce? Cine sunteti? a intrebat Andrei Petrovici.

–          Eu sunt Pavlik, a facut un pas inainte baietelul. Iar aceasta e Anecika, surioara mea. Noi suntem din partea lui Max.

–          Din… din partea cui?!

–          Din partea lui Max, a raspuns ferm baietelul. El ne-a pus sa va transmitem. Inainte ca el… ca pe dansul sa-l…

–          “Melo, melo in intreaga lume si in toate colturile”! a strigat zglobiu fetita.

Andrei Petrovici s-a pierdut cu firea.

–          Glumesti, nu? sopti incet batranul.

–          “Lumanarea ardea pe masa, lumanarea ardea”, a recitat ferm baietelul. Max ne-a spus sa va transmitem. Ne veti invata?

Andrei Petrovici, apucandu-se de tocul usii, a pasit inapoi.

–          O, Doamne, a spus el. Intrati. Intrati, copii.”