Oamenii de ştiinţă il numesc “testul cu fotografia compromiţătoare” şi scopul acestui test este următorul: să presupunem că există o fotografie in care sunteţi surprinşi goi făcând ceva ce ar putea să vă facă de râs pe voi şi pe familia voastră pentru multe generaţii de acum încolo. Întrebaţi-vă, la câţi oameni aţi putea încredinţa această fotografie? Dacă sunteţi la fel ca ceilalţi, atunci probabil că lista se opreşte la vreo 2 persoane maximum.
Mai alarmant este faptul că, potrivit rezultatelor cercetării, fiecare a patra persoană nu are nici macar o persona carei ar putea să-i încredinţeze aşa ceva.
Numărul prietenilor adevăraţi scade simţitor, mai ales în ultimii 20 de ani. De ce?
1. In viata noastra nu avem destui necunoscuti enervanti
Nu este sarcasm. Faţă de iritare dezvoltăm cu timpul toleranţă la fel ca în cazul alcoolului sau unui miros neplăcut. Cu cât avem mai multe posibilităţi “să eliminăm” iritarea din viaţa noastră cu atât suntem mai puţin capabili să-i facem faţă.
Problema este că tehnologia ne-a ajutat să construim o reţea abruptă, împrăştiată, concepută pentru ca noi să putem să evităm persoanele care ne irită. Achiziţionaţi cadouri pentru Crăciun de pe Internet şi nu va trebui să vă întâlniţi cu doamna supraponderată care se ciocneste de căruciorul vostru în hipermarket. Cheltuiţi 5000$ pentru un home cinema pentru a putea vedea filmele pe ecran mare şi astfel, nici un copil neastâmpărat nu va lovi cu picioarele în scaunul vostru. Ori închiriaţi un DVD pe Netflix şi nu va trebui să consumaţi 30 de secunde cu tipul de la Blockbuster.
Aţi rămas blocaţi la coada de la doctor? Nu iniţiati o conversaţie cu bătrânelul de alături. Vom pune căştile de la iPod în urechi şi vorbim pe chat cu un amic sau jucăm ceva pe telefon. Filtram toţi factorii care ne irită din lumea noastră.
Ar fi minunat dacă am putea să excludem în totalitate aceste lucruri din viaţa noastră. Dar este imposibil. Şi niciodată nu va fi posibil. Cât timp vor exista necesităţi, veţi fi nevoiţi să aveţi de-a face cu oameni pe care nu îi suportaţi. Pierdem acesta abilitate care ne ajută să ne descurcăm cu necunoscuţii şi să le suportăm vocile insistente, simţul umorului stângaci, mirosul neplăcut şi încălţămintea care scârţâie. Din această cauză, de la contactele întâmplătoare cu lumea exterioară – lumea pe care nu o puteţi controla, vă vine să urlaţi şi să loviţi în stânga şi în dreapta.
2. Si prieteni care ne irita avem din ce in ce mai putini
Mulţi din noi s-au născut în oraşe pline cu oameni pe care nu îi suportăm. Când eraţi mici este posibil să va fi nimerit într-o clasă cu alţi copii pe care nu i-aţi ales şi cu care nu aveaţi interese şi gusturi comune. Posibil aţi fost şi bătuţi.
Dar aţi crescut. Şi dacă, să presupunem, sunteţi un fan înrăit al trupei Dragon Force puteţi merge pe forumul lor şi să faceţi cunoştinţă cu zeci de oameni la fel ca voi. Ori, şi mai bine – să lansaţi o cameră private pentru a comunica şi în care să rămâneţi doar cu câteva persoane alese. Luaţi-vă rămas bun de la procesul neplăcut, obositor şi stângaci de comunicare cu cei care vă sunt diametral opuşi. Este încă unul din neajunsurile Lumii Vechi, la fel ca spălatul hainelor în rău sau când trebuia să dai dovadă de multă ingeniozitate pentru a înlocui hârtia igienică cu ceva (care încă nu există).
Problema constă în faptul că trebuie să comunicăm paşnic cu oamenii incompatibili nouă, pentru a ne putea încadra în societate. Dacă judecăm de fapt această comunicare paşnică cu oamenii pe care nu îi suporti este societatea.
Cu 50 de ani în urmă pentru a vedea un film eram nevoiţi să stăm într-o încăpere aglomerată. Nu aveam de ales, ori asa, ori ratam difuzarea. Când cumpăraţi o maşină nouă toţi locuitorii cartierului veneau să o vadă. Putem să pariem că printre ei erau şi nesuferiţi.
Dar, per total, înainte oamenii erau mai mulţumiţi de serviciul lor şi mult mai mulţumiţi de viaţa lor. Aveau mai mulţi prieteni.
Aşa şi era. În ciuda faptului că nu aveau practic nici o posibilitate să-şi filtreze cercul de cunoştinţe (destul de des se întâmplă ca prieten devenea acea persoană care locuia în apropiere), ei aveau mai mulţi prieteni apropiaţi – oameni în care puteau avea încredere, decât avem noi acum.
Reiese că după ce veţi trece de iritare şi veţi renunţa la stratul vostru de superioritate (“ei ascultă altă muzică pentru că nu o înţeleg pe cea pe care o ascult eu”) apare o mulţumire de la faptul că aveţi nevoie de alţii şi ei au nevoie de voi la un nivel care trece de interesele comune. Reiese că omul este un animal social. Şi abilitatea de a suferi prostii şi a rezista la iritare este acea calitate care ne permite să funcţionăm în lumea locuită de alţi oameni, care nu sunt ca noi. Altfel, vă veţi transforma în emo. Ştiinţa a demonstrat asta.
3. Textul este un mod de comunicare prost
Am un prieten care foloseşte fraza “Nu, mulţumesc” cu un ton sarcastic. Asta înseamnă “Mai bine mă împuşti în cap”. Pronunţă ultimul cuvânt cu o nuanţă uşor ironică, după care se înţelege adevăratul sens. Întrebaţi “Vrei să mergi la noul film cu Rob Schneider?”. Iar el răspunde: “Nu, mulţumesc”. Păi o dată am făcut următorul schimb de mesaje:
Eu: “Vrei să aduc ce mi-a mai rămas din ceea ce am gătit?”
El: “Nu, mulţumesc”
Acest lucru m-a enervat. Eu mă mândresc cu mâncarea pe care o gătesc. Pentru unele feluri îmi ia câteva zile ca să le pregătesc. Aleg cu atenţie ingredientele, iar unele costa destul de mult. Iar el îmi respinge propunerea cu frază de serviciu?
Nu am vorbit cu el jumătate de an. Mi-a trimis o scrisoare, iar eu, fără să o citesc, i-am trimis-o înapoi cu un şobolan mort în plus. Soţia mea l-a întâlnit întâmplător pe stradă şi a aflat că “Nu, mulţumesc” a însemnat anume “Nu, dar mulţumesc pentru propunere”. Se pare că nu mai avea loc în frigider.
40% din ceea ce scrii într-o scrisoare nu va fi înţeles corect.
Mai trebuie oare să faci un studiu pentru a afla că 40% din ceea ce scrii într-o scrisoare nu va fi înţeles corect? Cu toate acestea o astfel de cercetare a fost efectuată. Câţi prieteni aveţi cu care comunicaţi pe Internet? Dacă 40% din personalitatea voastră s-a pierdut în text, mai puteţi oare spune că aceşti oameni vă ştiu cu adevărat? Oamenii care nu vă plac din cauza textelor de pe forumuri, din conversaţii pe internet s.a.m.d. Se întâmplă asta oare din motiv că nu sunteţi compatibili? Ori din cauza celor 40%? Cum e cu cei care vă plac?
Mulţi încearcă să compenseze această diferenţă cu cifre curate adunând prieteni cu sutele pe reţelele de socializare. Dar aici mai este o problemă…
4. Prietenii de pe Internet va fac si mai singuratici
Când cineva vorbeşte cu voi faţă în faţă, cat la suta din sensul a ceea ce vrea să zică se ascunde în cuvinte, dacă lăsăm deoparte limbajul gesturilor şi intonaţia? Ghiciţi! 7%. Restul de 93% este nonverbal, după cum afirmă cercetătorii. Nu ştiu cum au obţinut această cifră exactă, cu ajutorul computerului sau altfel. Dar nici nu avem nevoie să ştim. Gândiţi şi singuri, umorul nostru este în mare parte sarcasm, iar sarcasmul este accentuarea cuvintelor cu o intonaţie care nu se potriveşte sensului. Ca “Nu, mulţumesc” a prietenului meu.
Doar sa nu va asteptati de la o fata sa va spună ca va place. Despre asta va vorbesc stralucirea din ochii ei, postura pe care a luat-o, felul cum va ia de cap si aproape ca il pune intre sani.
Iată problema principală. Abilitatea oamenilor de a absorbi dispoziţia celorlalţi prin osmoza subliminală are o importanţă foarte mare. Copiii care se nasc fără această abilitate sunt consideraţi ca având dizabilităţi mentale. Oamenii care au această abilitate din plin sunt consideraţi carismatici şi devin vedete de film şi politicieni. Nu contează ceea ce spun, ci energia pe care o degaja şi datorită căreia ne simţim atât de bine.
Când trăim în lumea textului, aceasta abilitate dispare. Şi se mai adaugă şi groaznicul efect advers: din cauză că nu simţim dispoziţia celuilalt, trecem fiecare frază prin propria dispoziţie. Motivul pentru care am considerat replică prietenului sarcastică, a fost că eram într-o stare de iritare. În acea dispoziţie eu singur îmi doream să fiu jignit. Şi încă mai rău este că dacă voi comunica astfel un anumit timp, atunci dispoziţia mea nu se va schimba niciodată. Oamenii îmi spun lucruri jignitoare! Desigur că sunt supărat! Toată lumea este împotriva mea!
În astfel de momente am nevoie ca cineva să mă apuce de umeri şi să mă scuture bine pentru a scapa de starea asta, iar asta ne duce la punctul 5…
5. Suntem prea putin criticati
Cel mai rău lucru, atunci când nu ai prieteni adevăraţi, nu este faptul că ratezi aniversări ori ping-pongul jucat de unul singur cu peretele, ci lipsa criticii.
În decursul timpului petrecut pe Internet, am fost numit de ≈104,165 de ori “gay”. Am un tabel în Excel. Am mai fost numit şi “ciudat“ şi încă multe alte înjurături.
Şi nimic din acestea nu au contat, pentru că aceşti oamenii nu mă cunoşteau destul bine pentru ca cuvintele lor să ajungă la ţintă. Am fost de multe ori jignit, dar foarte rar criticat. Aceste două noţiuni nu trebuie confundate. Jignirea este doar un zgomot scos de cei ce vă urăsc, pentru a vă arăta că vă urăsc, ca un câine care latră. Critica este atunci când cineva încearcă să te ajute vorbindu-vă despre ceea ce v-ar fi mai comod să nu ştiţi.
Din păcate, o mulţime de oameni nu duc astfel de dialoguri niciodată. Toate aceste intruziuni, adevărul amar, discuţiile de genul “toţi sunt enervaţi de ceea ce ai zis aseară, dar nimeni nu vrea să-ţi vorbească despre asta pentru că le este frică de tine”. Aceste discuţii groaznice, incomode, jenante pot fi purtate doar cu acea persoană care te citeşte ca pe o carte deschisă.
Poştă electronică şi celelalte moduri de comunicare scrise sunt bune pentru a evita acest nivel de sinceritate. Veţi putea răspunde atunci când veţi avea chef. Puteţi să cântăriţi cuvintele. Puteţi să alegeţi la ce întrebări să răspundeţi. Persoana aflată la celălalt capăt nu vă vede faţa, nu observă când aveţi emoţii, nu stie când minţiţi. Vă controlaţi total şi ca rezultat, celălalt nu vede mai departe de armură pe care aţi îmbrăcat-o. Şi nu vă va vedea niciodată în cea mai rea stare, nu va afla niciodată de chestiile alea mărunte care vă deranjează, pe care nu le puteţi controla. Au dispărut acele luări peste picior, umilirile şi vulnerabilitatea pe care se construieşte prietenia adevărată.
Navigaţi pe paginile Facebook ale oamenilor si uitaţi-vă ce fac din ei. Dacă aţi creat un grup de prieteni prin intermediul blogului în care v-aţi prezentat ca neînţelesul şi misteriosul Stăpân al nopţii, vă va fi destul de greu să le destăinuiţi faptul că atunci când aţi fost la discotecă exact în mijlocul ringului de dans v-a apucat diareea. Nu veţi fi voi înşivă, iar acest sentiment va face să vă simţit foarte singuri.
Şi toate astea arată că…
6. Cu totii suntem victimele masinii de perturbare a linistii colective
Mulţi din cei care vor ajunge cu cititul până aici, vor zice “Desigur, sunt trist! Oamenii mor de foame. America s-a transformat în Germania nazistă! Părinţii mei privesc emisiuni retardate la televizor şi pe urmă le discuta cu ceasurile. În întreaga lume oamenii mor din cauza războaielor fără sens!”
Dar cum de noi avem o concepţie asupra lumii mai negativistă decât cea a părinţilor nostri? Ori a bunicilor? Înainte, oamenii trăiau mai puţin şi copiii mureau mai des. Erau mai multe boli. Dacă amicul tău se muta, singurul mod de a comunica cu el era stiloul şi foaia. Avem Irakul, dar părinţii noştri au avut Vietnamul (în care au murit de 50 de ori mai mulţi oameni), iar părinţii lor au avut Al Doilea Război Mondial (în care au murit de 1000 de ori mai mulţi oameni). Mulţi dintre bunicii voştri au crescut în vremuri fără aer condiţionat. În sensul fizic, astăzi trăim mai bine la toate capitolele posibile, dar nu veţi afla asta dacă veţi citi ştirile de pe Internet. De ce?
Întrebaţi-vă: dacă pe site muzical vedeti un articolul cu denumirea “Fall Out Boy este o trupă minunată” şi în aceeaşi zi va mai apărea un articol cu titlul “Fall Ouţ Boy – cea mai proastă trupă din ultimii 100 de ani, afirma specialiştii”. Care credeţi ca va avea mai mult trafic? A doua va fi în faţă cu un interval considerabil. Cazurile de perturbare a liniştii dau naştere faimei.
Câţi dintre voi citesc blogurile de ştiri? Toate site-urile duc o luptă acerbă pentru trafic (chiar dacă nu difuzează publicitate, îşi măsoară succesul după numărul de vizitatori) şi de asta, cu atenţie cauta cea mai interesantă poveste pe care o pot găsi. Alte bloguri încep să reflecte aceeaşi istorie la fel ca un ecou, din acelaşi punct de vedere. Dacă veţi dori, puteţi să plutiţi o zi întreagă fără să ieşiţi din apă călduţă statuta din bazinul cu denumirea “toţi sunt nişte ticăloşi răutăcioşi”.
Doar într-un astfel de climat pot să se nască aceste teorii prosteşti despre conspiraţia “11 septembrie” (care afirmă că turnurile au fost aruncate în aer de către administraţia Bush şi Departamentul de pompieri al oraşului New York, iar avioanele erau de fapt holograme). Dacă ar fi să le asculţi, atunci fiecare politician din opozitie este un Hitler, iar alegerile – apocalipsa. Şi asta numai pentru că va determina să citiţi mai departe.
În vremurile de dinainte nu existau astfel de probleme. Cine mai ţine minte când erau numai trei canale la televizor? Doar trei. Este vorba de anii ’80. Era ceva comun în faptul că ne aşezam şi priveam aceleaşi ştiri, prezentate din acelaşi punct de vedere. Chiar dacă era prostesc şi greşit, chiar dacă unele evenimente erau ascunse cu intenţie, noi măcar ştiam toţi unul şi acelaşi lucru.
S-a terminat totul. Nu mai există “informaţie în masă” ca cea de dinainte, puteam să nu fim de acord în anumite privinţe din cauză că vedeam aceleaşi ştiri, dar le interpretăm în mod diferit, astăzi nu ne punem de acord nici măcar în privinţa chestiilor de bază, diferenţele dintre noi devin din ce in ce mai mari. Această senzaţie permanenţă că sunteţi diferiţi de restul lumii naşte tensiune, care creşte tot mai mult şi mai mult.
Noi, oamenii, aveam înainte multe metode naturale prin care puteam scăpa de această frică. Dar astăzi…
7. Simtim propria inutilitate pentru ca, de fapt, suntem inutili
Prietenii online au un avantaj de care nimeni nu vorbeşte niciodată: ei cer mai puţin.
Desigur, îi susţineţi moral, îi consolaţi după o despărţire, poate chiar îi convingeţi să nu se sinucidă. Dar sa cunoşti pe cineva în lumea reală adăugă o mulţime de cerinţe iritante in viata ta. Vă pierdeţi jumătate de zi ajutându-i să-şi repare calculatorul. Mergeţi cu ei la înmormântări. În fiecare zi îi duceţi cu maşina voastră la servici, pentru că a lor a fost luată din cauză că nu au plătit ratele. Vin la voi fără să vă anunţe exact atunci când vă pregăteaţi să vă uitaţi la “Dirty Jobs” pe Discovery şi fac aluzii că le este foame până când le daţi jumătate din sandviş.
Pe chat, pe forumuri sau în World of Warcraft totul este mult mai controlat.
Problema este că evoluţia a influenţat foarte tare necesitatea noastră de a îndeplini anumite sarcini pentru alţi oameni. Este o senzaţie ciudata că oamenii au înţeles asta timp de 500 de ani, iar pe urmă au uitat de asta brusc în curs de câteva zeci de ani. Adolescenţii noştri se gândesc la sinucidere, iar noi încercăm să-i învăţăm stima de sine. Numai că, din păcate, stima de sine şi capacitatea de a te iubi apar după ce ai făcut ceva pentru care pot să te iubească şi alţii. Nu poţi să te amăgeşti pe tine însuţi. Dacă eu cred că tânărul pe nume Todd este inutil, pentru că stă toată ziua în cameră, bea bere şi se joacă pe calculator, ce voi gândi despre mine dacă voi face acelaşi lucru?
Vreţi să ieşiţi din această prăpastie a urii faţă de propria persoană? Tundeti părul negru care va vine in ochi, ridicaţi-vă de la calculator şi cumpăraţi pentru cineva, pe care nu îl placeţi, un cadou interesant. Trimiteţi o carte poştală celui mai mare duşman. Pregătiţi cina pentru părinţi. Orice faceţi va avea un rezultat palpabil. Sădiţi o floare. Măturaţi frunzele.
Nu e nimic supernatural în asta, sunteţi animale sociale şi din această cauză sunteţi născuţi cu mici hormoni ai fericirii, care sunt eliberaţi în sânge, de fiecare dată, când vedeţi rezultatul la ceea faceţi. Gândiţi-vă la adolescenţii care stau în camere întunecate, lipiţi de calculator şi care transforma fiecare problemă din viaţa într-o melodramă prostească. De ce îşi taie venele? Pentru că a-ţi cauza durere şi recuperarea ce urmează le dau endorfine pe care nu pot să le obţine altfel. Este dureros, dar este real.
Aceasta eliberare de tensiune printr-un disconfort moderat era parte a rutinei noastre zilnice pe care o îndeplineam prin vânătoare, culesul pomuşoarelor, căţărarea pe stânci şi confruntările cu urşii. Acum nu mai este aşa. Iată de ce muncă de birou îi face pe mulţi nefericiţi: nu primim de la muncă un rezultat fizic, palpabil. Dar încercaţi să munciţi în construcţii pe un soare arzător timp de câteva luni şi până la sfârşitul vieţii, când veţi trece pe lângă această casă, veţi gandi de fiecare dată asta: “O, Doamne această casă este construită de mine”. Poate din această cauză sinuciderile în masă se intampla mai des în birouri, decât pe şantiere.
Această satisfacţie fizică care face parte din categoria “murdărie sub unghii” poate fi primită doar dacă închizi computerul, ieşi din casă şi te reuneşti cu lumea reală. Nimic din ceea ce vă oferă Internetul nu va înlocui acea senzaţie “Am construit asta” sau “Am crescut asta” sau “Eu am cusut aceşti pantaloni”.
- Facebook0
- LinkedIn0
- Facebook Messenger
- Total: 0
Am citit tot si este 100% adevarat, inca mai avem timp sa remediem situatia dar incepem sa ne nastem cu iPad-uri sub nas si cu cont de facebook de la 6 ani, lumea se duce de rapa si nimeni nu poate schimba asta inafara de noi insine (sau vreo calamitate naturala de mari proportii), dar s-a ajuns la un asa nivel de lene incat nimeni nu mai face nimic pentru el. M-am regasit in majoritatea frazelor scrise de tine, joc wow din 2006 si am trecut prin tot ce inseamna prieteni virtuali/feeling-uri/fete virtuale si tot felul de vrajeli.. si e trist cand la 19 ani iti dai seama ca tot ce ai realizat pana acum e un caracter de level xy cu cele mai bune iteme, iar obsesia asta pentru un joc online te face sa uiti de aprecierea bunurilor pe care le ai in viata, parintii care muncesc ca tu sa mananci, etc. Si in ultimul moment in care ai un dejavu si zici “acum ma ridic de la calculator si plec sa fac curat” (sau ceva util) primesti o notificare pe facebook si te asezi la loc de unde ai plecat.
Interesant articolul, dar eu chiar nu as incredinta cuiva o astfel de fotografie. Traiesc foarte bine si fara sa impartasesc cele mai intime detalii :)) si chiar am prieteni, dar exemplul e un pic aiurea. (adica ma rog,studiul acesta)