Fotograful Phillip Toledano a devenit tată pentru prima dată la vârsta de 40 de ani. El afirma ca copiii nu erau tocmai visul vieţii lui, nici scopul principal. De asemenea, suporta cu greu momentele când prietenii îi veneau în vizită cu copiii.
Din acest motiv, Phillip a avut sentimente contradictorii când a venit pe lume fiica sa, Lulu.

El a parcurs un drum dificil de la frică faţă de micul om până la dragoste nemărginită si a realizat un foto proiect foarte sincer despre aceste sentimente.

Când ai o iubită, toţi te întreabă: „Când vă căsătoriţi?” şi iată că vă căsătoriţi. Pe urmă vă întreabă: „Când veţi avea un copil?”. Şi iată că apare copilul. Şi toţi vă întreabă: ”Când îl plănuiţi şi pe al doilea?”

Eram la maternitate şi am văzut cum s-a născut Lulu. M-a încercat un sentiment ciudat: am devenit tătic? M-a cuprins un val de dragoste atunci? Nu sunt sigur.

La întrebarea ”îmi place să fiu tată?” cei din jur aşteptau numai un răspuns. Când le răspundeam ”nu”, strâmbau din nas nemulţumiţi.

Când s-a născut Lulu, soţia mea Carla a dispărut.

Mi-era dor de noi. De noi doi. De liniştea noastră şi de spaţiul nostru.

Eu am fost înlocuit de acest “extraterestru”.

Somnul liniştit s-a anulat pentru 3 ani.

Tot ceea ce făcea Lulu era de neînţeles. Ca într-un documentar despre sălbăticie.

Am fost foarte fericit, când am auzit-o pentru prima dată cum strănuta. Măcar ceva uman în ea!

Nici măcar căţelul nostru nu era interesat de ea. Cu excepţia momentelor în care ea mânca. Acest proces îl fermeca.

E flamanda sau udă? Îi este frig sau cald? Comunicarea cu Lulu semăna cu procesul dezamorsării unei bombe. Legănând-o în braţe, încet şi cu atenţie o mutăm în pătuţ. O mişcare greşită şi Boom! Plânset. Plânset, care mă scotea din minţi.

Am făcut farfurii cu imaginea lui Lulu. Le arătăm prietenilor când aceştia îmi cereau să le arăt fotografii cu bebeluşul. Mie mi se părea amuzant. Carla nu a apreciat gluma.

Mai rău decât plânsul unui bebeluş este aşteptarea lui. Mai ales atunci când stai în pat şi e ora două noaptea.

Şi toate sticluţele, încălzitoarele şi sterilizatoarele care trebuiau luate peste tot. Pentru că în centrul comercial sunt microbi.

De ce copiilor le sunt cumpărate atâtea jucării colorate intens? Când omul are cinci luni, oare nu i se pare interesant absolut totul? Chiar şi un băţ sau o găleată, de exemplu. Părinţii sunt gata să le cumpere orice, numai ca bebeluşul să doarmă mai bine şi să plângă mai puţin.

Când Lulu va împlini 20 de ani, eu o să am 60. Mă va considera un bătrân? Sau vom fi prieteni?

Ce păcat că părinţii mei au murit înainte să se nască Lulu. Apariţia ei m-a făcut să resimt şi mai tare lipsa lor. Aş fi vrut să o întreb multe pe mama. Am fost şi eu aşa când am fost mic?

Este trist, dar devin un tată obişnuit. Eram gata să nu fotografiez copii niciodată. Dar acum, când mă întâlnesc cu prietenii mei îmi scot iPhone-ul: „Ştiu că nu vă plac copii, dar Lulu e altfel”.

Uitându-mă înapoi, văd acele metamorfoze neobişnuite care s-au petrecut cu mine. Din observatorul distant, m-am transformat în participant activ. Din fotograf am devenit tată.

Umorul este ceea ce uneşte oamenii. Este o limbă pe care o înţeleg. Într-o zi, Lulu a început să vorbească anume în această limbă. O tachinam şi ea mă tachina. Eu plângeam. Ne înţelegeam unul pe celălalt.

Este uimitor. În aceste cadre este atâta dragoste cât nu era înainte.

Ce păcat că părinţii mei nu au avut şansa să îşi cunoască nepoata. Mamă, tată, îmi este foarte dor de voi. Ii povestesc lui Lulu des despre voi. Mă gândesc mult la ceea ce mi-aţi oferit şi sper că voi putea dărui la fel de mult fiicei mele.

Vreau să-mi cer scuze în faţa Carlei. Ştiu că i-a fost foarte greu să accepte sinceritatea mea.

Vreau să-mi cer scuze faţă de Lulu. Într-o zi va vedea aceste fotografii şi va citi aceste cuvinte. Vreau ca ea să ştie: sunt atât de fericit că te am. Te iubesc foarte mult, Lulu.